No one else can hear the baby speak, but I can. I can hear her say ‘up’ and ‘clap’, I hear ‘stairs’. I hear ‘string’. No one believes my baby says ‘string’, but I know she does, because she loves the bit of string that is tied to the door of the car, and she says ‘shing’. You have to listen hard, I admit that.
For months we have been on call and answer. ‘Ah da da dah,’ says the child. ‘Ah dah dee doo dah,’ I say back. This conversation is surprisingly complex, and gives me a new respect for birds, whales and chimpanzees. With three or four syllables, in all their variations, we can say, the two of us, all that we need, for now, to say.
Still, I dream of the baby turning around, and opening her mouth to say something wonderful and long and syntactically amazing like, ‘Can I go to the shops?’ I know it is in there somewhere — before her first word was ever uttered, there were full sentences playing across her face. The trick is getting them out of there — like pulling down the weather.
There is nothing so exciting as speech. A baby looks at your face as you say a word, and whatever passes between you as you hear the word back, is love and love returned. It is the gaze made manifest. Teaching a child to speak is giving them the world. It is better than feeding them, I realise, as I stand beside the kitchen counter, dropping scraps of words to my daughter’s up-tilted face. And I think that all words are sublimated nurture, or a request for nurture, or its provision. All words happen in the space between you and your dear old Ma.
I develop a theory that all writers have Major Mothers, Serious Mothers, sometimes Demanding Mothers — the kind of women you always know when they are in the room. I test this theory any time I am at a reading or conference, I float it across the dinner table. The last time I did this, one of the writers did not answer. He had started to cry.
Anne Enright, ‘Speech’ in Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 171-72.
Nimeni altcineva nu poate auzi bebelușul vorbind, doar eu pot. O pot auzi spunând ”sus” și „aplauze”, am auzit „scări”. Aud și „sfoară”. Nimeni nu crede că bebelușul meu spune „sfoară”, însă eu știu că zice, deoarece este încântată de bucățica de sfoară legată de ușa mașinii, căreia îi spune „soară”. Trebuie să asculți cu atenție, ce-i drept.
De luni de zile suntem la hai și răspunde, „a da da da”, spune copilul. „A da di du da”, îi răspund eu. Această conversație e surprinzător de complexă și îmi trezește o nouă admirație pentru păsări, balene și cimpanzei. Cu doar trei sau patru silabe, cu toate variațiile lor, noi două ne putem spune, până acum, tot ce e nevoie.
Totuși, visez cum bebelușul se va întoarce, deschizându-și gura ca să spună ceva incredibil și lung și cu o sintaxă complexă, cum ar fi „Pot să merg la magazin?” Știu că asta e ascuns undeva – cu mult înainte de a rostit primul ei cuvânt, propoziții întregi i se citeau pe față. Tot secretul este să iasă la iveală – ca soarele dintre nori.
Nimic nu e mai captivant ca vorbirea. Când rostești un cuvânt, bebelușul se uită la fața ta și ce se întâmplă între voi până auzi cuvântul înapoi, e iubire și iubire împărtășită. Întrupată în privire. Să înveți un copil să vorbească înseamnă să îi oferi lumea. Îmi dau seama, stând lângă tejgheaua din bucătărie și
oferindu-i bucățele de cuvinte deasupra feței ei ridicate, că asta e mai important decât să o hrănesc. Și mai cred că toate cuvintele sunt hrană sublimată, sau o dorință de hrană, ori asigurarea ei. Toate cuvintele se află între tine și draga ta mămică.
Am o teorie cum că toți scriitori au Mame Mari, Mame Serioase, uneori Mame Exigente - tipul de femeie care își face simțită prezența. Testez această teorie când sunt la o prezentare sau la o conferință, aduc subiectul în discuție, la cină. Ultima dată când s-a întâmplat, unul dintre scriitori n-a răspuns. A început să plângă.
Anne Enright, ‘Cuvintele’ în Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 171-72
No one else can hear the baby speak, but I can. I can hear her say ‘up’ and ‘clap’, I hear ‘stairs’. I hear ‘string’. No one believes my baby says ‘string’, but I know she does, because she loves the bit of string that is tied to the door of the car, and she says ‘shing’. You have to listen hard, I admit that.
For months we have been on call and answer. ‘Ah da da dah,’ says the child. ‘Ah dah dee doo dah,’ I say back. This conversation is surprisingly complex, and gives me a new respect for birds, whales and chimpanzees. With three or four syllables, in all their variations, we can say, the two of us, all that we need, for now, to say.
Still, I dream of the baby turning around, and opening her mouth to say something wonderful and long and syntactically amazing like, ‘Can I go to the shops?’ I know it is in there somewhere — before her first word was ever uttered, there were full sentences playing across her face. The trick is getting them out of there — like pulling down the weather.
There is nothing so exciting as speech. A baby looks at your face as you say a word, and whatever passes between you as you hear the word back, is love and love returned. It is the gaze made manifest. Teaching a child to speak is giving them the world. It is better than feeding them, I realise, as I stand beside the kitchen counter, dropping scraps of words to my daughter’s up-tilted face. And I think that all words are sublimated nurture, or a request for nurture, or its provision. All words happen in the space between you and your dear old Ma.
I develop a theory that all writers have Major Mothers, Serious Mothers, sometimes Demanding Mothers — the kind of women you always know when they are in the room. I test this theory any time I am at a reading or conference, I float it across the dinner table. The last time I did this, one of the writers did not answer. He had started to cry.
Anne Enright, ‘Speech’ in Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 171-72.
Nimeni altcineva nu poate auzi bebelușul vorbind, doar eu pot. O pot auzi spunând ”sus” și „aplauze”, am auzit „scări”. Aud și „sfoară”. Nimeni nu crede că bebelușul meu spune „sfoară”, însă eu știu că zice, deoarece este încântată de bucățica de sfoară legată de ușa mașinii, căreia îi spune „soară”. Trebuie să asculți cu atenție, ce-i drept.
De luni de zile suntem la hai și răspunde, „a da da da”, spune copilul. „A da di du da”, îi răspund eu. Această conversație e surprinzător de complexă și îmi trezește o nouă admirație pentru păsări, balene și cimpanzei. Cu doar trei sau patru silabe, cu toate variațiile lor, noi două ne putem spune, până acum, tot ce e nevoie.
Totuși, visez cum bebelușul se va întoarce, deschizându-și gura ca să spună ceva incredibil și lung și cu o sintaxă complexă, cum ar fi „Pot să merg la magazin?” Știu că asta e ascuns undeva – cu mult înainte de a rostit primul ei cuvânt, propoziții întregi i se citeau pe față. Tot secretul este să iasă la iveală – ca soarele dintre nori.
Nimic nu e mai captivant ca vorbirea. Când rostești un cuvânt, bebelușul se uită la fața ta și ce se întâmplă între voi până auzi cuvântul înapoi, e iubire și iubire împărtășită. Întrupată în privire. Să înveți un copil să vorbească înseamnă să îi oferi lumea. Îmi dau seama, stând lângă tejgheaua din bucătărie și
oferindu-i bucățele de cuvinte deasupra feței ei ridicate, că asta e mai important decât să o hrănesc. Și mai cred că toate cuvintele sunt hrană sublimată, sau o dorință de hrană, ori asigurarea ei. Toate cuvintele se află între tine și draga ta mămică.
Am o teorie cum că toți scriitori au Mame Mari, Mame Serioase, uneori Mame Exigente - tipul de femeie care își face simțită prezența. Testez această teorie când sunt la o prezentare sau la o conferință, aduc subiectul în discuție, la cină. Ultima dată când s-a întâmplat, unul dintre scriitori n-a răspuns. A început să plângă.
Anne Enright, ‘Cuvintele’ în Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 171-72
Translation Commentary
Balaj Victor and Bota Cristina-Amarilis
No matter how experienced the translator, how numerous the resources or how much time is allocated, a perfect translation from one language to another simply cannot exist. Keeping this in mind, in our endeavor to translate this text from Anne Enright’s Making Babies: Stumbling into Motherhood, we have not encountered many challenges, other than the issues one is expecting to face when translating any piece of media. Though most of these issues are common and quite general, they do merit at least to be mentioned before presenting some specific issues related to this piece of writing. The verbs used, with their respective tenses, do not have an exact translation in Romanian. Thus, most of the time, some of the implied meaning may be lost in translation.
The issue of translating the title is ever-present, as it can either be translated in order to preserve the explicit meaning of it, or transformed in order to preserve the implicit meaning. In this case we made a compromise by using a word related to speech, yet also one that would be short and to the point, just like the original title, “Cuvintele” – in English, “The Words”. Some more complex noun phrases, such as “your dear old Ma” cannot be properly translated. For this example in particular, we used the Romanian “draga ta” in place of “your dear”, which is very close, if not identical, in meaning; “mămică” in place of “Ma”, which is somewhat similar, both being informal terms used instead of “mother”, although the Romanian word is more akin to “mommy”; and the adjective “old”, which in this context expresses familiarity and affection, which was omitted from the translation, as it does not have a proper equivalent in Romanian. Thus, most of the original meaning was preserved, but some part of it is lost.
In order of appearance, the first specific issue we encountered was the translation of the baby talk used in the beginning of the second paragraph. The baby talk uses long vowels in some of the “words”, which do not exist in Romanian, thus we simply replaced these long vowels with their short equivalent. In the third paragraph, towards the end, in the phrase “there were full sentences playing across her face”, the verb used, “to play” was too vague to be translated in Romanian, so instead we opted to translate it as “to walk”. In the same paragraph, “like pulling down the weather”, was an idiom or saying that does not seem to be very common. The translation we chose keeps the saying in the realm of natural phenomenon, “ca Soarele dintre nori”. “It is the gaze made manifest” was another sentence that seemed quite vague. The way we chose to translate it, “Întrupată în privire”, in the context of the story, means that the gaze is the physical way through which love can circulate. In the same paragraph, “dropping scraps of words” had to be changed somewhat in order to preserve the atmosphere suggested by the story, as in Romanian, a literal translation would use too many words that have a negative connotation.
Finally, in the last paragraph, “I float it across the dinner table” was changed due to the lack of an equivalent verb in Romanian. “Aduc subiectul în discuție” keeps the original’s implied subtlety of bringing up the topic, as well as the casual way in which this would happen, despite using a different verb. In conclusion, we are very glad to have been given the opportunity to work on this project, as we were able both to learn more about the author Anne Enright, and also hopefully, make it easier for others, in our case other speakers of Romanian, to discover her literature.