It was always a mystery to me why the churches of Ireland were filled with women, and empty of men. I looked up at the crucifix and thought it was a bizarre thing for women to worship a man in a church run by men. As far as I was concerned being a Catholic was silly, and being a Jew meant so much more washing-up. What all religions do, however, is what most political systems fail to do — they prize and praise the figure of the mother.
She is the machine, the hidden power. She is the ideal, the revered one, the truly loved. Which makes up, in a way, for being skipped in shop queues and looking like a heap.
And more. On the third night of my child’s life I looked into her eyes and realised that nothing I believed could explain this. It was an embarrassing moment. I think I saw her soul. I suffered from the conviction that a part of her was ancient; and that part chose to be there with me at the beginning of something new. I had a wise child.
Carrying her out of the hospital and into the noise of the traffic; driving her home in second gear; feeding her in the middle of the night, and at the beginning of the night, and at dawn — so precious — I found myself shrinking in the face of her vast and unknowable future. How would she turn out? What would she do? When would she die? Not for many, many years, I hoped; not for the longest time. The mechanisms of fate, the grinding of her days that would lead to one end or another, became urgently opaque to me. There were a thousand things that could hurt this child, or even estrange her from me. What could I do? Nothing. My best.
These are all feelings that religion understands.
I had, I thought, become human in a different and perhaps more radical way. I had let something slip into the stream of time. What else can you do, but trust the river — put it all into the hands of a higher power?
Oh, all right.
And who else, but the suffering Christ, could know the suffering that motherhood brings?
Actually, I will resist the tug of it, if you don’t mind. Still, I will resist.
Anne Enright, ‘God’ in Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 111-12.
***
Children are actually a form of brainwashing. They are a cult, a perfectly legal cult. Think about it. When you join a cult you are undernourished, you are denied sleep, you are forced to do repetitive and pointless tasks at random hours of the day and night, then you stare deep into your despotic leader’s eyes, repeating meaningless phrases, or mantras, like Ooh da gorgeous. Yes, you are! Cult members, like parents, are overwhelmed by spiritual feelings and often burst into tears. Cult members, like parents, spout nonsense with a happy, blank look in their eyes. They know they’re sort of mad, but they can’t help it. They call it love.
From ‘Baby-Talk’ in Anne Enright, Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 138.
A fost mereu un mister pentru mine de ce bisericile din Irlanda erau pline ochi cu femei, însă nu vedeai nici urmă de bărbați. Am ridicat privirea, m-am uitat la crucifix și mi-am spus că e bizar ca femeile să se închine la un bărbat într-o biserică ce era condusă de bărbați. În ceea ce mă privea, a fi catolic era o prostie, iar a fi evreu însemna și mai mult plutit în derivă. Orișicum, ceea ce fac toate religiile e ceea ce nu izbutesc să facă majoritatea sistemelor politice − cinstesc și aduc laude figurii materne.
Ea e mecanismul, puterea ascunsă. E idealul, venerata, cea iubită cu adevărat. Lucru care compensează, într-un fel, faptul că e trecută cu vederea în cozile din magazine și că arată neîngrijit, ca o grămadă de haine îmbrăcate la repezeală.
Și multe altele. În a treia noapte din viața copilului meu, m-am uitat în ochii ei și mi-am dat seama că niciunul din lucrurile în care credeam nu putea explica acest fapt. A fost un moment copleșitor. Cred că i-am văzut sufletul. Eram convinsă, într-un mod dureros, că o părticică din ea aparținea unor vremuri străvechi; iar acea parte a ales să fie acolo, cu mine, la începutul a ceva nou. Aveam un copil înțelept.
Să o scot din spital, în zgomotul traficului; să o duc acasă cu mașina în viteza a doua; să o hrănesc în toiul nopții și la începutul nopții și în zori − atât de dragă − m-am trezit micșorându-mă în fața viitorului ei vast și neștiut. Ce o să se aleagă de ea, ce o să devină? Ce o să facă oare? Când o să moară? Nu înainte să treacă mulți, mulți ani, speram eu; nu înainte să treacă o veșnicie. Mașinăria sorții, „măcinarea” zilelor ei ce avea să ducă la un sfârșit sau altul, a devenit opacă pentru mine într-o clipită. Erau o mie de lucruri care puteau să-i facă rău acestei copilițe sau puteau chiar să o îndepărteze de mine. Și eu ce puteam face? Nimic. Tot ce îmi stătea în putință.
Toate acestea sunt trăiri pe care religia le înțelege.
Mă umanizasem, m-am gândit eu, într-un fel diferit și poate mai radical. Lăsasem să se strecoare ceva în curgerea timpului. Ce altceva poți face decât să-ți pui încrederea în curgerea râului − să pui totul în mâinile unei puteri superioare?
O, în regulă.
Și cine altcineva, dacă nu Hristos încercat de suferință, ar putea cunoaște chinul pe care îl aduce maternitatea?
Cu toate astea, o să fac față zbuciumului, dacă nu vă deranjează. Și totuși, o să-i fac față.
Anne Enright, „Dumnezeu” în Making Babies: Stumbling into Motherhood, Londra: Vintage, 2005, 111-12.
***
Copiii sunt, de fapt, o formă de spălare a creierului. Sunt un cult, un cult perfect legal. Ia gândiți-vă la asta. Când te alături unui cult ești subnutrit, somnul îți este refuzat, ești forțat să îndeplinești sarcini repetitive și inutile la ore aleatorii din zi și din noapte, apoi te holbezi adânc în ochii despotici ai conducătorului tău, repetând fraze fără sens sau mantre, precum Oo, da, superbă. Da, ești! Membrii cultului, asemenea părinților, sunt copleșiți de trăiri spirituale și izbucnesc adesea în plâns. Membrii cultului, la fel ca părinții, declamă absurdități, cu o privire fericită și goală. Își dau seama că sunt cam nebuni, dar nu se pot abține. Ei numesc asta dragoste.
Din „Baby-Talk” în Anne Enright, Making Babies: Stumbling into Motherhood, Londra: Vintage, 2005, 138.
It was always a mystery to me why the churches of Ireland were filled with women, and empty of men. I looked up at the crucifix and thought it was a bizarre thing for women to worship a man in a church run by men. As far as I was concerned being a Catholic was silly, and being a Jew meant so much more washing-up. What all religions do, however, is what most political systems fail to do — they prize and praise the figure of the mother.
She is the machine, the hidden power. She is the ideal, the revered one, the truly loved. Which makes up, in a way, for being skipped in shop queues and looking like a heap.
And more. On the third night of my child’s life I looked into her eyes and realised that nothing I believed could explain this. It was an embarrassing moment. I think I saw her soul. I suffered from the conviction that a part of her was ancient; and that part chose to be there with me at the beginning of something new. I had a wise child.
Carrying her out of the hospital and into the noise of the traffic; driving her home in second gear; feeding her in the middle of the night, and at the beginning of the night, and at dawn — so precious — I found myself shrinking in the face of her vast and unknowable future. How would she turn out? What would she do? When would she die? Not for many, many years, I hoped; not for the longest time. The mechanisms of fate, the grinding of her days that would lead to one end or another, became urgently opaque to me. There were a thousand things that could hurt this child, or even estrange her from me. What could I do? Nothing. My best.
These are all feelings that religion understands.
I had, I thought, become human in a different and perhaps more radical way. I had let something slip into the stream of time. What else can you do, but trust the river — put it all into the hands of a higher power?
Oh, all right.
And who else, but the suffering Christ, could know the suffering that motherhood brings?
Actually, I will resist the tug of it, if you don’t mind. Still, I will resist.
Anne Enright, ‘God’ in Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 111-12.
***
Children are actually a form of brainwashing. They are a cult, a perfectly legal cult. Think about it. When you join a cult you are undernourished, you are denied sleep, you are forced to do repetitive and pointless tasks at random hours of the day and night, then you stare deep into your despotic leader’s eyes, repeating meaningless phrases, or mantras, like Ooh da gorgeous. Yes, you are! Cult members, like parents, are overwhelmed by spiritual feelings and often burst into tears. Cult members, like parents, spout nonsense with a happy, blank look in their eyes. They know they’re sort of mad, but they can’t help it. They call it love.
From ‘Baby-Talk’ in Anne Enright, Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 138.
A fost mereu un mister pentru mine de ce bisericile din Irlanda erau pline ochi cu femei, însă nu vedeai nici urmă de bărbați. Am ridicat privirea, m-am uitat la crucifix și mi-am spus că e bizar ca femeile să se închine la un bărbat într-o biserică ce era condusă de bărbați. În ceea ce mă privea, a fi catolic era o prostie, iar a fi evreu însemna și mai mult plutit în derivă. Orișicum, ceea ce fac toate religiile e ceea ce nu izbutesc să facă majoritatea sistemelor politice − cinstesc și aduc laude figurii materne.
Ea e mecanismul, puterea ascunsă. E idealul, venerata, cea iubită cu adevărat. Lucru care compensează, într-un fel, faptul că e trecută cu vederea în cozile din magazine și că arată neîngrijit, ca o grămadă de haine îmbrăcate la repezeală.
Și multe altele. În a treia noapte din viața copilului meu, m-am uitat în ochii ei și mi-am dat seama că niciunul din lucrurile în care credeam nu putea explica acest fapt. A fost un moment copleșitor. Cred că i-am văzut sufletul. Eram convinsă, într-un mod dureros, că o părticică din ea aparținea unor vremuri străvechi; iar acea parte a ales să fie acolo, cu mine, la începutul a ceva nou. Aveam un copil înțelept.
Să o scot din spital, în zgomotul traficului; să o duc acasă cu mașina în viteza a doua; să o hrănesc în toiul nopții și la începutul nopții și în zori − atât de dragă − m-am trezit micșorându-mă în fața viitorului ei vast și neștiut. Ce o să se aleagă de ea, ce o să devină? Ce o să facă oare? Când o să moară? Nu înainte să treacă mulți, mulți ani, speram eu; nu înainte să treacă o veșnicie. Mașinăria sorții, „măcinarea” zilelor ei ce avea să ducă la un sfârșit sau altul, a devenit opacă pentru mine într-o clipită. Erau o mie de lucruri care puteau să-i facă rău acestei copilițe sau puteau chiar să o îndepărteze de mine. Și eu ce puteam face? Nimic. Tot ce îmi stătea în putință.
Toate acestea sunt trăiri pe care religia le înțelege.
Mă umanizasem, m-am gândit eu, într-un fel diferit și poate mai radical. Lăsasem să se strecoare ceva în curgerea timpului. Ce altceva poți face decât să-ți pui încrederea în curgerea râului − să pui totul în mâinile unei puteri superioare?
O, în regulă.
Și cine altcineva, dacă nu Hristos încercat de suferință, ar putea cunoaște chinul pe care îl aduce maternitatea?
Cu toate astea, o să fac față zbuciumului, dacă nu vă deranjează. Și totuși, o să-i fac față.
Anne Enright, „Dumnezeu” în Making Babies: Stumbling into Motherhood, Londra: Vintage, 2005, 111-12.
***
Copiii sunt, de fapt, o formă de spălare a creierului. Sunt un cult, un cult perfect legal. Ia gândiți-vă la asta. Când te alături unui cult ești subnutrit, somnul îți este refuzat, ești forțat să îndeplinești sarcini repetitive și inutile la ore aleatorii din zi și din noapte, apoi te holbezi adânc în ochii despotici ai conducătorului tău, repetând fraze fără sens sau mantre, precum Oo, da, superbă. Da, ești! Membrii cultului, asemenea părinților, sunt copleșiți de trăiri spirituale și izbucnesc adesea în plâns. Membrii cultului, la fel ca părinții, declamă absurdități, cu o privire fericită și goală. Își dau seama că sunt cam nebuni, dar nu se pot abține. Ei numesc asta dragoste.
Din „Baby-Talk” în Anne Enright, Making Babies: Stumbling into Motherhood, Londra: Vintage, 2005, 138.