It was always a mystery to me why the churches of Ireland were filled with women, and empty of men. I looked up at the crucifix and thought it was a bizarre thing for women to worship a man in a church run by men. As far as I was concerned being a Catholic was silly, and being a Jew meant so much more washing-up. What all religions do, however, is what most political systems fail to do — they prize and praise the figure of the mother.
She is the machine, the hidden power. She is the ideal, the revered one, the truly loved. Which makes up, in a way, for being skipped in shop queues and looking like a heap.
And more. On the third night of my child’s life I looked into her eyes and realised that nothing I believed could explain this. It was an embarrassing moment. I think I saw her soul. I suffered from the conviction that a part of her was ancient; and that part chose to be there with me at the beginning of something new. I had a wise child.
Carrying her out of the hospital and into the noise of the traffic; driving her home in second gear; feeding her in the middle of the night, and at the beginning of the night, and at dawn — so precious — I found myself shrinking in the face of her vast and unknowable future. How would she turn out? What would she do? When would she die? Not for many, many years, I hoped; not for the longest time. The mechanisms of fate, the grinding of her days that would lead to one end or another, became urgently opaque to me. There were a thousand things that could hurt this child, or even estrange her from me. What could I do? Nothing. My best.
These are all feelings that religion understands.
I had, I thought, become human in a different and perhaps more radical way. I had let something slip into the stream of time. What else can you do, but trust the river — put it all into the hands of a higher power?
Oh, all right.
And who else, but the suffering Christ, could know the suffering that motherhood brings?
Actually, I will resist the tug of it, if you don’t mind. Still, I will resist.
Anne Enright, ‘God’ in Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 111-12.
***
Children are actually a form of brainwashing. They are a cult, a perfectly legal cult. Think about it. When you join a cult you are undernourished, you are denied sleep, you are forced to do repetitive and pointless tasks at random hours of the day and night, then you stare deep into your despotic leader’s eyes, repeating meaningless phrases, or mantras, like Ooh da gorgeous. Yes, you are! Cult members, like parents, are overwhelmed by spiritual feelings and often burst into tears. Cult members, like parents, spout nonsense with a happy, blank look in their eyes. They know they’re sort of mad, but they can’t help it. They call it love.
From ‘Baby-Talk’ in Anne Enright, Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 138.
A fost mereu un mister pentru mine de ce bisericile din Irlanda erau pline de femei și lipsite de bărbați. Ridicând privirea spre crucifix, m-am gândit cât de ciudat e ca femeile să se închine unui bărbat într-o biserică condusă de bărbați. Pentru mine, a fi catolică era o prostie, iar a fi evreică, însemna ceva mai multe vase de spălat. Ce fac toate religiile, însă, este ceea ce majoritatea sistemelor politice nu reușesc - prețuiesc și laudă figura mamei.
Ea este mașinăria, puterea ascunsă. Ea este idealul, cea venerată, cu adevărat iubită. Ceea ce compensează, într-un fel, așteptatul la cozi când cineva se bagă înaintea ta, sau când ajungi sa arăți cât un munte.
Și altele. În a treia noapte de la venirea ei pe lume, m-am uitat în ochii săi și mi-am dat seama că nimic din ceea ce crezusem nu mă lămurea. A fost un moment jenant. Îi văzusem sufletul. Avusesem convingerea că o parte din ea era străveche; iar acea parte alesese să fie acolo, cu mine, de la acest început. Aveam un copil înțelept.
Când am scos-o din spital în zgomotul traficului; când am dus-o acasă cu mașina în viteza a doua; când am hrănit-o în miezul nopții, și la începutul nopții, și în zori – atât de drăguță – m-am simțit devenind mică în fața viitorului ei vast, și neștiut. Cum va fi ea? Ce se va face? Când va muri? Peste mulți, mulți ani, am sperat; peste o lungă perioadă de timp. Meandrele sorții, viața de zi cu zi, in care orice se poate întâmpla, mi-au devenit deodată opace. Existau o mie de lucruri care puteau să-l rănească pe acest copil sau chiar să-l îndepărteze de mine. Ce puteam face? Nimic. Să-mi dau silința.
Toate sentimentele acestea sunt înțelese de religie.
Credeam că devenisem un om diferit și poate mai radical. Lăsasem să se strecoare ceva în șuvoiul timpului. Ce altceva poți face, decât să ai încredere în cursul râului – să pui totul în mâinile unei puteri superioare?
Oh, bine.
Și cine altcineva, în afară lui Isus Hristos, cel care a suferit, ar putea cunoaște suferința ce vine împreuna cu maternitatea?
Ba o să rezist smucelii, dacă nu te superi. Chiar o să rezist. Voi rezista, totuși.
Anne Enright, ‘God’ in Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 111-12.
Limbajul bebelusilor
Copiii sunt, de fapt, o formă de spălare a creierului. Sunt un cult, un cult perfect legal. Gândește-te puțin. Când te alături unui cult ești subnutrit, nu ești lăsat sa dormi, ești forțat să faci sarcini repetitive și inutile la ore aleatorii ale zilei și nopții, apoi te uiți adânc în ochii liderului despotic, repetând fraze lipsite de sens, sau mantre, cum ar fi OOH da superb. Da, așa e! Membrii cultului, aidoma părinților, sunt copleșiți de sentimente spirituale și deseori izbucnesc în lacrimi. Membrii cultului, aidoma părinților, debitează prostii cu o privire fericită și goală. Se știu cam nebuni, dar nu se pot abține. Ei o numesc dragoste.***
From ‘Baby-Talk’ in Anne Enright, Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 138.
It was always a mystery to me why the churches of Ireland were filled with women, and empty of men. I looked up at the crucifix and thought it was a bizarre thing for women to worship a man in a church run by men. As far as I was concerned being a Catholic was silly, and being a Jew meant so much more washing-up. What all religions do, however, is what most political systems fail to do — they prize and praise the figure of the mother.
She is the machine, the hidden power. She is the ideal, the revered one, the truly loved. Which makes up, in a way, for being skipped in shop queues and looking like a heap.
And more. On the third night of my child’s life I looked into her eyes and realised that nothing I believed could explain this. It was an embarrassing moment. I think I saw her soul. I suffered from the conviction that a part of her was ancient; and that part chose to be there with me at the beginning of something new. I had a wise child.
Carrying her out of the hospital and into the noise of the traffic; driving her home in second gear; feeding her in the middle of the night, and at the beginning of the night, and at dawn — so precious — I found myself shrinking in the face of her vast and unknowable future. How would she turn out? What would she do? When would she die? Not for many, many years, I hoped; not for the longest time. The mechanisms of fate, the grinding of her days that would lead to one end or another, became urgently opaque to me. There were a thousand things that could hurt this child, or even estrange her from me. What could I do? Nothing. My best.
These are all feelings that religion understands.
I had, I thought, become human in a different and perhaps more radical way. I had let something slip into the stream of time. What else can you do, but trust the river — put it all into the hands of a higher power?
Oh, all right.
And who else, but the suffering Christ, could know the suffering that motherhood brings?
Actually, I will resist the tug of it, if you don’t mind. Still, I will resist.
Anne Enright, ‘God’ in Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 111-12.
***
Children are actually a form of brainwashing. They are a cult, a perfectly legal cult. Think about it. When you join a cult you are undernourished, you are denied sleep, you are forced to do repetitive and pointless tasks at random hours of the day and night, then you stare deep into your despotic leader’s eyes, repeating meaningless phrases, or mantras, like Ooh da gorgeous. Yes, you are! Cult members, like parents, are overwhelmed by spiritual feelings and often burst into tears. Cult members, like parents, spout nonsense with a happy, blank look in their eyes. They know they’re sort of mad, but they can’t help it. They call it love.
From ‘Baby-Talk’ in Anne Enright, Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 138.
A fost mereu un mister pentru mine de ce bisericile din Irlanda erau pline de femei și lipsite de bărbați. Ridicând privirea spre crucifix, m-am gândit cât de ciudat e ca femeile să se închine unui bărbat într-o biserică condusă de bărbați. Pentru mine, a fi catolică era o prostie, iar a fi evreică, însemna ceva mai multe vase de spălat. Ce fac toate religiile, însă, este ceea ce majoritatea sistemelor politice nu reușesc - prețuiesc și laudă figura mamei.
Ea este mașinăria, puterea ascunsă. Ea este idealul, cea venerată, cu adevărat iubită. Ceea ce compensează, într-un fel, așteptatul la cozi când cineva se bagă înaintea ta, sau când ajungi sa arăți cât un munte.
Și altele. În a treia noapte de la venirea ei pe lume, m-am uitat în ochii săi și mi-am dat seama că nimic din ceea ce crezusem nu mă lămurea. A fost un moment jenant. Îi văzusem sufletul. Avusesem convingerea că o parte din ea era străveche; iar acea parte alesese să fie acolo, cu mine, de la acest început. Aveam un copil înțelept.
Când am scos-o din spital în zgomotul traficului; când am dus-o acasă cu mașina în viteza a doua; când am hrănit-o în miezul nopții, și la începutul nopții, și în zori – atât de drăguță – m-am simțit devenind mică în fața viitorului ei vast, și neștiut. Cum va fi ea? Ce se va face? Când va muri? Peste mulți, mulți ani, am sperat; peste o lungă perioadă de timp. Meandrele sorții, viața de zi cu zi, in care orice se poate întâmpla, mi-au devenit deodată opace. Existau o mie de lucruri care puteau să-l rănească pe acest copil sau chiar să-l îndepărteze de mine. Ce puteam face? Nimic. Să-mi dau silința.
Toate sentimentele acestea sunt înțelese de religie.
Credeam că devenisem un om diferit și poate mai radical. Lăsasem să se strecoare ceva în șuvoiul timpului. Ce altceva poți face, decât să ai încredere în cursul râului – să pui totul în mâinile unei puteri superioare?
Oh, bine.
Și cine altcineva, în afară lui Isus Hristos, cel care a suferit, ar putea cunoaște suferința ce vine împreuna cu maternitatea?
Ba o să rezist smucelii, dacă nu te superi. Chiar o să rezist. Voi rezista, totuși.
Anne Enright, ‘God’ in Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 111-12.
Limbajul bebelusilor
Copiii sunt, de fapt, o formă de spălare a creierului. Sunt un cult, un cult perfect legal. Gândește-te puțin. Când te alături unui cult ești subnutrit, nu ești lăsat sa dormi, ești forțat să faci sarcini repetitive și inutile la ore aleatorii ale zilei și nopții, apoi te uiți adânc în ochii liderului despotic, repetând fraze lipsite de sens, sau mantre, cum ar fi OOH da superb. Da, așa e! Membrii cultului, aidoma părinților, sunt copleșiți de sentimente spirituale și deseori izbucnesc în lacrimi. Membrii cultului, aidoma părinților, debitează prostii cu o privire fericită și goală. Se știu cam nebuni, dar nu se pot abține. Ei o numesc dragoste.***
From ‘Baby-Talk’ in Anne Enright, Making Babies: Stumbling into Motherhood, London: Vintage, 2005, 138.
Translation Commentary
Rebeca Chirilă, Ligia Țiburcă
Literary translation is significantly different from any other kind of translation. One of the biggest challenges in this arena of literary translation is the balance to remain true to the original work while creating an entirely unique piece that evokes the same responses as the original piece. We are dealing with personal content in this text and the main problems arise from idioms and context.
It’s rather difficult to translate emotions that are conveyed through expressions or phrases that sound natural in English, but not so much in Romanian. For example “looking like a heap”, “the grinding of her days”, “I will resist the tug of it”. The verb tenses and gerund forms can also be challenging to match in the target language without making them sounds out of place. While it’s a common thing to start a sentence with a gerund in English, it’s not that easy in Romanian: “Carrying her out of the hospital, feeding her in the middle of the night…”.
Last but not least, the cultural differences might also be problematic: the words that refer to religion and cults needed (more) socio-cultural and pragmatic competence from the translators.